Învățământul preuniversitar continuă să fie marcat de cultura reproducerii unor comentarii ale textelor literare. „Repetiția este mama învățăturii” își găsește ușor un substitut consonant în „repetarea este mama învățăturii”. Repetarea unor rânduri, repetarea unor formule stilistice, repetarea unor idei, repetarea unor clișee. Unul de ici, unul de acolo, sau toate de ici de colo. Prin recompensarea unui anumit tip de abordare, elevii sunt implicit îndemnați și ademeniți să gândească în șabloane. Să gândească în șabloane mai ales despre textele literare cu care, de altfel, ar putea stabili o relație personală și în conținutul cărora și-ar putea regăsi propriile preocupări, emoții sau interese. Fie că vrem să recunoaștem sau nu, cultura reproducerii unor comentarii îi privează pe tineri de bucuria literaturii.
Practicile educaționale ce caracterizează adesea învățământul preuniversitar îi direcționează pe elevi spre un mod de lectură rigid și uniformizat, axat pe imitarea unor considerente privind logica ce stă la baza unei creații narative. De aceea foarte mulți elevi au o repulsie când aud de lectură, iar alții se refugiază în texte aparent obscure, aflate la îndemână, dar incapabile de a le dezvolta creativitatea. Astfel de practici ce descriu o cultură a reproducerii textelor literare aduc cu sine nu doar un anumit mod de lectură, ci chiar o definiție a lecturii însăși. În acest fundal, lectura devine mai degrabă o rutină școlară constrângătoare și nu o deprindere capabilă să furnizeze experiențe cu sens emergente emoției descoperirii.
O întrebare implicită pare să domine cultura preuniversitară după care sunt construite comentariile literare atât de prezente ca surse de informare pe parcursul întregului ciclu de învățământ gimnazial și liceal. Și această întrebare este: „ce a vrut să zică autorul?”. Întrebarea are un efect răsunător în mințile elevilor care încearcă să se orienteze în multitudinea de informații prezente în lumile din care fac parte. Problema apare pentru că întrebarea, așa cum este ea înțeleasă, duce pe o pistă ce nu oferă elevilor o satisfacție a cunoașterii. În general, experiența elevilor cu un text literar începe și se oprește atunci când au caligrafiat „pe curat” o exprimare care, prin puterea sa retorică și stilistică, pare să semene cât mai mult cu ceea ce a vrut să zică autorul.
Deci, ce a vrut să zică autorul? Altfel ar sta lucrurile dacă elevii ar fi învățați să pună în relație opera autorului cu biografia sa. Dar mai ales dacă ar fi învățați să pună în relație biografia autorului cu contextul social în care acea operă a fost scrisă și implicit cu contextul în care acel autor a trăit. Manualele de limba română includ foarte puține invitații adresate elevilor de a citi într-adevăr o operă literară, iar acele puține cazuri care există ar trebui cu atât mai mult apreciate.
Elevii se raportează la comentariile literare așa cum se raportează probabil la un manual de instrucțiuni. Iar un manual de instrucțiuni nu este povestibil. De câte ori ați discutat cu prietenii voștri despre manualul de instrucțiuni al mașinii de spălat? Pariu că nu prea des. Dar de câte ori ați discutat cu prietenii despre ultimul film vizionat la cinematograf? Aproape de fiecare dată. Și atunci de ce filmele ajung să fie povestibile, iar textele literare atât de bogate în semnificații nu se supun aceluiași regim? Ce face ca o operă literară studiată la școală să nu fie la fel de povestibilă ca un film? Una dintre explicații ține de faptul că acele comentarii scorțoase și seci au devenit principala autoritate în interacțiunea elevilor cu un text literar. Ele au substituit povestea. Ele sunt povestea și fac ca opera literară să nu mai spună povești.
Poate a venit timpul să ne întrebăm mai serios care sunt vocile care le vorbesc tinerilor despre operele literare studiate în mediul școlar. Care sunt aceste voci? Ce tip de autoritate instanțiază? Ce fel de semnificații surprind? În ce fel astfel de voci îi ghidează pe elevi pe drumul devenirii și formării lor ulterioare? Poate că este momentul să ne gândim serios care este tipul de cunoaștere a operelor literare pe care am vrea să le-o transmitem elevilor și apoi să acționăm în consecință. Când a ajuns ca o poveste să înceteze să mai fie poveste? Când au încetat poveștile să mai spună povești? Cum am putea construi comentarii ale textelor literare care să le ofere elevilor libertatea explorării, emoția priceperii și plăcerea descoperirii?
Joc „sesizați diferențele” între Figura 1 și Figura 2
Figura 1. Instrucțiuni mașină de spălat
Figura 2. Comentariu literar
Gândurile din acest articol au prins contur în cadrul proiectului „e-Eminescu – (Re)descoperirea vieții și operei lui Mihai Eminescu într-un spațiu digital interactiv ludificat”, realizat de Asociația pentru Antreprenoriat Social „Plus Unu” și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.